Timpul e relativ.
Timpul ne uita si tot el isi aduce aminte de noi.
M-am gandit la un lucru foarte important si esential pentru noi,de ce vrem permanent sa stim cat este ceasul?
Suntem constienti de alternanta dintre zi si noapte, ca poate ne trebuie si odihna- odihna trupului si nu a sufletului,daca am adormit cu un gand ne vom trezi cu acelasi gand , nu se va rezolva atat de simplu,cu idei peste idei bune sau mai putin bune.
Suntem constienti de aproape tot ce ne inconjoara…,poate e o presupunere prea frumoasa,prea putin adevarata si aproape de neatins.
As considera ca avem nevoie de un ceas numai atunci cand avem langa noi ceva/cineva care merita;vom sorbi fiecare minut petrecut langa acea persoana/lucru si ne vom ruga in genunchi timpului ca secunda sa se tranforme in ora si se poate…intr-o lume pe care noi nu am descoperit-o.
Si atata timp cat nu exista ceva/cineva care conteaza pentru tine,sa lasi timpul sa treaca,sa treaca…singura caracteristica definitorie a sa (stie sa treaca uneori nepasator, poate pe langa el sunt persoane carora le-a facut rau…nu are regrete,este lipsit de sentimente…oare?…poate ar trebui sa-si gaseasca si el iubirea si atunci regulile impuse el mai sunt corecte?- sa ne gandim ca poate si timpul se supune acelorasi reguli,el poate fi doar un angajat corect care-si duce atributiile uneori prea departe .)
Dar ce iubeste timpul? sau mai bine zis pe cine ar putea iubi timpul?
Este capabil sa nutreasca astfel de sentimente?
El poate nici nu s-a gandit la o iubire,poate nu vrea sa fie ca noi,oamenii…poate ne considera niste fraieri suferind prea mult pentru o persoana care a reusit sa ne intoarca spatele cand aveam cea mare nevoie sau sufera in tacere,lacrima lui este tristetea noastra care parca nu se mai opreste.
Poate vrea sa spuna ce are pe suflet,dar are suflet timpul?
Lacrimile sale…lacrimile mele,un ocean de tristete,un ocean prea negru de vise neimplinite.
Si plangi…si plangi…
