Tu vrei sa crezi ca viata este protectorul tau,te tine intr-un invelis de sticla…nu vrea sa te prabusesti sa fie nevoita sa te paraseasca.
Viata vrea sa creada ca tu esti cel care o protejeaza,bine ascunsa in spatele unui fizic si psihic cu ajutorul carora se crede un baedeker.
Tu nu ai exista fara viata,cum nici ea nu ar exista fara un complex(tu),in consecinta o putem considera un complex?
Cum il putem defini?-un obiect,o fiinta,eu,tu,noi…stim sigur ca necesita mai mult timp de macerare decat un simplu.Atunci tu ce ti-ai dori sa fii?
Ne putem considera niste obiecte care prind viata…insa obiecte cat timp?cand se decide sa devenim fiinta?
Este frumos sa crezi ca viata are suflet,este frumos sa iti arate viitorul si prin asta spun “rugati-va sa nu va creasca aripi”…iti ofera atat de multe lectii incat euforia ca ea te-a ales pe tine poate fi curmata de inconstienta unor fapte,vorbe,ganduri si chiar un zambet…insa de ce sa nu vedem si altfel lucrurile-oare ea nu s-a plictisit sa ne invete lucruri pe care noi nu vrem sa le intelegem,sa le vedem,sa le recunoastem.De ce? Pentru ca suntem prea orgoliosi sa le acceptam? Nu.Insa explicatia aceste afirmatii refuza sa se faca vazuta pe pagina neagra pe care tocmai scriu.
In aceasta secunda atat eu cat si viata se bucura…in secunda urmatoare aceasta bucurie se poate transforma intr-o lacrima capabila sa adune tristetile unui complex sa cada pe un pamant arid de unde va creste o lacramioara.De ce? Pentru ca asa mi-am dorit.
Tot ceea ce pierdem,pierdem pentru totdeauna,cand sunetele cuvintelor nu mai ajung la mine,vei sti ca eu am plecat.
Cu toate acestea pot afirma efemeritatea acestui complex…efemeritatea mea,a vietii-insa cat dureaza si ce se intampla pe parcursul ei?
Putem face mai multe gros-planuri…ma pot considera cu adevarat un globe-trotter.
08.08.2008,vineri
Aspectele dualitatii sunt demonstrate prin cuvinte: as putea fi rau,as putea fi nervos-as putea fi exact ca tine.Ai putea sa ma ghidezi,esti singura in calea mea si totusi renunt…fac totul in modul meu,iar tu gresesti cand crezi ca pot fi exact ca tine.
Intr-o lume in care sunt singur…pe strada mea te vad mereu venind…
Acum as vrea sa fiu egoista,pentru mine sunt eu…pentru ceilalti nu va fi nimic.Ma gandesc la mine ca la umbra unui vis(imi place sa urmaresc visele),ma gandesc la mine ca la un apus de soare,ma gandesc la mine ca la un om avid de certitudini…in lumea asta murdara care incearca sa-ti fure dramul de puritate…tu stai pe o scara de fier ,intr-un timp plictisit de indiferenta ta,intr-un timp care vrea sa scape mai repede de probleme cotidiene si sa ajunga langa cine iubeste…iar in aceasta goana nebuna sigur va lua pentru mine decizii pripite si nepotrivite.
Uitandu-te spre cer…pana si el s-a plictisit de happeningurile pe care vrei sa ti le impui…insa eu raman la fel de impasibila.Ma gandeam la fericire…oare ea stie sa anticipeze de ce ai tu nevoie,momentele cand tu vei fi fericit…ca si cum ar veni la pachet cu viata;sau tu prin nevoia ta de a-ti schimba starea,modul de a actiona decizi sa o chemi.Astfel portiunile vacante fiind repede ocupate de alte sentimente similare chiar antitetice cu fericirea.
Imi place sa denumesc aceste clipe de adanca concentrate,o placuta trandavie,o dolce farniente…poate e mult spus.
Putem considera fericirea,tristetea…sentimente pure luate odata cu primirea unui fizic si a unei vieti,sinonimele le putem lua ca derivate si prin consecinta ele sunt fericirile,tristetile…chemate,cele care vor umple eventualele goluri.
Digestul acestui articol…pot fi multe de completat,insa voi considera ca am raspuns macar la sfertul intrebarii prime.
“De ce am renuntat asa usor la un ideal?Poate ca l-am considerat pierdut de cand am inceput sa il visez.”
“Voi lupta pana cand va muri si ultima picatura de lacrima…”
