Dualitate

              Sunt doar o pata de sange pe o pagina prafuita de istorie… cine mai are puterea de a se mai gandi la mine? Cine sa mai aiba curajul de a-si aminti de mine? Imi este atat de frica de raspunsul lor,insa aceasta devoratoare frica imi cuprinde intreaga existenta, esenta…da, stiu raspunsul.Incerc…imi este peste putere…nu,nu pot,nu voi putea…si totusi va veni si vremea cand vocea mea nu va mai ramane neauzita.
           Recunosc.Am plecat lasand in urma totul…iremediabil fapt si irecognoscibila am devenit.
         Lacrimi curg neincetat,sufletul imi este prins intre atatia spini…hmm,ce tablou dezolant m-a furat iarasi? Si toate acestea singura,mai singura decat un cuc. Se poate?
        Vreau sa ma salvez!Marturisesc pacatul de a picta tabloul in care acum sunt doar un simplu actor, de care toti si toate se pot lipsi…l-am construit astfel incat sa nu-l pot parasi nicioadata…vreau sa ma salvez!
        Am facut intentionat fatala eroare, parerile de rau sunt de prisos acum.Voi ramane totdeauna prizoniera greselii mele?,!
        Nu pot spune ca n-am luptat…off,Doamne, imi esti martorul stradaniei mele. Am invatat sa privesc cerul fara stele ,si totusi  nimic nu a fost nicioadata de ajuns nu?Nu? Da,asa este…asta e singurul raspuns…
       In ce a constat falsa mea stradanie? Am incercat sa-mi gasesc propria pagina de istorie,sa ma regasesc…insa tot ceea ce am obtinut a fost un vechi Jurnal,un anonim cu nume “Fara tine nu sunt eu.Cum eu nu sunt tu,nu ma atinge!”.L-am atins…impotriva vointei Lui.Literele lui m-au pacalit-pier incet,incet si nu le pot opri.
       Intre atatea pagini,una singura imi atrage atentia…este acel sentiment de sufocare, acea ultima confesiune. Se opreste in 1972:”Astazi  plang pentru ultima data.Am inchis ochii ,iarta-ma.
              Astazi plang pentru prima data.Am deschis ochii,uraste!
              Si toate acestea acolo si aici.”
       Nu inteleg nimic.Oare ce l-a determinat pe acest om sa scrie aceste ciudate si grele cuvinte? Imi par atat de cunoscute…